Dialoguri – din Braşov cu dragoste

       

Pavajul ud din piaţa breslelor sclipind abstract în licăririle soarelui ce încercă să se înghesuie prin câteva spărturi firave de nor. Parcă ar fi irizaţii impuse de ochii tăi. N-am stare, nu mă bucura nimic. Lipsa prezentei tale eteric-concretă îmi lipseşte aşa cum toamnei acesteia îi lipseşte ruginiul frunzelor. Mă gândesc la forma picioarelor tale prelungi încântând piatra dalelor. Mă gândesc la culoarea mirifică a ochilor tăi îndemnând la zbor piatra negrei biserici gotice. Prăbuşirea dealului cu teleferic peste vechiul oraş trezit la postmodermism e atât de lină că pare încremenită în cristalul clepsidrei zeului Cronos. Turnuri, albe sau negre, ziduri de cetate, bastioane purtând semnele breslelor de mult trecute, pieţe pline, şi odată şi acum de târgoveţi, gură-cască, calici şi bogaţi, cavaleri şi ţărani. Toate sunt goale şi seci fără tine. Nici frigul nu mai e frig fără tine. Nici ploaia, ploaie. Nici toamna, toamnă. Doar timpul pare timp dilatându-se în absenţa ta.

- De ce se dilată timpul?

Îţi văd buzele rotunjind spre perfecţiune cuvintele.

- De absenţa ta. Asta e explicaţia absolută a relativităţii. Absurd de absolută.

- Iarăşi vrei să mă ameţeşti?

- Da. Într-o piruetă de vals. În doi paşi de tango. Într-un sărut încastrat pe veşnicie în buze de chihlimbar ale dragostei-aducere-aminte.

- De ce se dilată timpul de absenţa mea?

Şi te văd zâmbind cu ochii, cu sufletul...

- O zi fără tine e cât o eternitate în absenţa luminii, lumina mea.

- Eu sunt o oglinda. Distribui lumina ta.

- Nuuu. Tu eşti steaua mea polară, lumina mea astrală.

Încerc să te văd diluând cărămizile clădirilor în şuviţele-ţi blonde, tulburând tic-tacul ornicului şi vălurind stelele pe undele unei mări-munte. Păşesc continuu printre amintirile încastrate în vechile arhitecturi. Timpuri uitate. Comedii şi drame jucate sub felinarele stelelor imparţiale. Apoi pierdute, şterse... Paşii mei amorţesc în lipsa prezenţei tale. Să nu mă mai laşi să plec fără tine nici măcar la odihnă. Nu ajung. Nici aici n-am ajuns. Sunt undeva la mijlocul drumului. Sau poate la marginea lui îmbrăţişându-ţi sânul de femeie coaptă la soarele dragostei ce-mi porţi.

- Te iubesc. Să nu te îndoieşti niciodată de asta.

- Nici măcar nu mă întreiesc. Nici măcar… Dar mă întrezăresc. Mă întrezăresc mereu în ochii tăi, rătăcind curbele spaţiului ce ne desparte.

- Ne desparte ceva, cândva, undeva …?

- Nu, dar setea de a te ţine în braţe, foamea de buzele tale şi dorul de ochii tăi mirific de verzi prefac 200 de km în veşnicii de picături de ploaie.

Şi din nou ploaia ca laitmotiv agăţat deasupra lumii şi stropii ei şiroindu-mi din creştet. Şi paşii mei uşor grăbiţi şi tu mereu la celălalt colţ al clipei întrebând: „Mă mai iubeşti?”.

- Nu. Nu te MAI iubesc. Te iubesc mereu, şi mereu, şi mereu traversând primăveri şi toamne, devalizând timpul, reducându-i toate semnificaţiile şi amplificându-i inutilitatea.

- Ai aflat, iubitule, că îmi eşti clepsidră curgând etern spre măsurarea dragostei, nu a timpului? Clepsidra mea de dragoste îmi eşti, romanul meu. Şi eşti atât de frumos…

- Eu nu sunt frumos, dragostea mea. Eu sunt frumos doar prin tine. Prin prisma frumuseţii tale. Îmbobocirea ta mă înfrumuseţează.

- Tu eşti frumos. Eşti foarte frumos, iubitule.

- Eu sunt stânga dreptei tale. Sunt literele cuvântului tău. Sunt culorile ce-ţi alcătuiesc tabloul.

- Ai vieţui cu mine la margini de pădure?

- Aş vieţui cu tine la margini de timp culegând clipe, şi ore, şi zile, şi ani într-o urnă împletită din veşnicii.

Sunetul paşilor în ritmul ticăitului ceasornicelor împrăştiate pe trotuarul pierdut în plouatul oraş pare ritmul unui cântec alambicat. Pietrele, rânduite precum secundele în minut sau minutele în oră, se transformă în case, biserici, şcoli, magazine… unind de-a valma destine. Cerul vineţiu înveleşte clădiri şi drumuri, păduri şi munţi, râuri şi mări, urmărind oameni ca martor meschin, spălându-i uneori, înecându-i alteori, doar privindu-i adeseori. Şi toate acestea fără tine la braţul meu. Fără concretul atingerii tale. Fără ochii tăi luminând tenebre în sufletul meu. Doar glasul tău răsunând din telefon ghidându-mă printre întâmplările zilnice ce ne alcătuiesc viaţa şi ne consumă timpul.

- Ştii cum ţine cerul luna îmbrăţişată? Aşa te-aş îmbrăţişa, iubito. Aşa te-aş îmbrăţişa acaparându-te spre zbor precum tu mă îmbrăţişezi zburându-mă spre dor.

- Vorbindu-mi de pavajul ud îmi amplifici amintirile despre castani. I-ai uitat?

- Cum aş putea? Martori aparent tăcuţi ai iubiri noastre primare. Cum aş putea? Şi ce mult te-am iubit atunci cu dragoste de adolescent încercând să devină bărbat! Şi ce mult te iubesc acum cu dragoste de bărbat încercând să rămână adolescent…

- Nici nu ştiam atunci că aceea e dragoste. Dar ştiu că acum te iubesc mai mult decât atunci. Iubitule!?

- Da, iubito.

- Te iubesc mai mult decât mai mult. Te iubesc atât de mult încât nu cred că o să ştiu cândva cât de mult te iubesc.

După amiaza asta ploioasă îmi ascunde orizontul transformându-l într-o masă păstoasă. Distanţele par mai mici, parcă lumea ar fi intrat la apă. Parcă am trăi într-o lume ca un balon şi cineva ar fi dat drumul aerului. Aşa că şi tu pari mai aproape şi asta mă intrigă: de ce nu te pot cuprinde în braţe? De ce nu te pot cuprinde în braţe aşa cum te cuprind în suflet? De ce? La cât de dor îmi e de tine ar trebui să pot străbate distanţele într-o clipire sau într-o bătaie de inimă.

- Bătaia ta de inimă sau bătaia mea?

- Nu e totuna, iubito?

- Nu e totuna. E una singură îngemănându-se cu ea însăşi.

Noaptea coboară grăbită vrând să ascundă ochiului ploaia. Reclame de neon amestecă ciudate culori în lucirile trotuarelor ude. Ud sunt şi eu. Şi oraşul e ud. Cred ca şi undele ce-ţi poartă glasul sunt unde de atâta ploaie. Luminile oraşului ud tremură bezmetic, parcă de frig sau parcă de toamnă. Doar eu îndrăznesc să le tulbur tremuratul. Nu sunt trecători. Doar automobile. Nici măcar păsări nu sunt. Doar avioane. Parcă ne-am industrializat de tot. Cetăţuia doar, iluminată straniu, mai deranjează monotonia undă a cerului.

- Ai vrea să zbori răvăşind norii. Aşa-i?

- Atâta timp cât îmi eşti aripă, iubito.

Braşov 05.10.2015

Ultimii tu şi eu

      

           Argint topit vălurind spre ţărmuri stâncoase, marea. Ignorând simbolul vanităţii umane, epava. Ignorând-o, dar măcinând-o, consumând-o. Noi, suspendaţi o clipă deasupra timpului, măsurând valurile sau întâmpinând vânturile sosite din porturi exotice prin care am rătăci în căutarea unor parfumuri ezoterice a unor flori de mult uitate. Pielea ta fierbinte floare de lotus născătore de zei. Tu între mine şi soare. Protectoare tu. Iubitoare tu. Răsărind din spuma mării euxine ca o zeitate de lună şi mare, colorând apele cu verdele ochilor tăi. Tu, aripa mea de cristal vibrând a cântec de sirenă în bătaia brizei. Eu, fachir frământând jarul cochiliilor cu tălpile goale şi jarul tău cu buzele goale. Cormorani în zbor, pete negre pe cerul de platină. Cormorani scufundându-se în căutarea preanecesarei hrane. Necesitate fără echivoc: foamea. La fel, fără echivoc, dragostea noastră.

        Voalul tău legat neglijent pe un umăr creează iluzia că ar ascunde ceva neascunzând nimic. Voalul tău îl vom face velă pentru ambarcaţiunea cu care vom călători spre nicăieri în căutarea ultimului ţărm pustiu pe care vom eşua în lipsa unui far celest. Ochii mei fi-vor plini de sare atunci când îţi  voi săruta buzele arse de furia vânturilor ce ne vor fi mânat până acolo. Stânci de granit răsar din marea verde ca ochii mei. Brazi se încăpăţânează să crească până în vârful stâncilor necunoscând oameni şi mirându-se de astfel de fiinţe ce am putea fi. Timpul va trece imitând valurile. Valurile se vor undui ignorând epava corabiei ce ne-a adus. Voalul tău, velă sfâşiată, dezvelind lucruri neînvelite, flutură în vânt a uitare, semn al unei imposibile întoarceri. Tu, flamura mie, eu pavăză ţie, iubindu-ne, schimbând sensurile unui ţărm de mare; adâncind distanţe, mai apropiaţi unul de altul decât văzduhul de mare.

      Apoi soarele lichid îmbăindu-ne. S-a scurs din cerurile lui inabordabile spre sărutul mării înfierbântându-ne, pe noi ultimi navigatori, spre a cerşi răcorea umbrei brazilor încăpăţânaţi să crească lungindu-şi crengile ca pe nişte stindarde sau ca pe nişte lăncii în apărarea ţărmului – cetate. Soarele lichid scurs spre dizolvarea orizontului, uitând să mai măsoare trecerea timpului. Miros de sânge scurs din buze muşcate în frenezia sărutului amestecat cu miros de soare lichid şi brazi încăpăţânaţi. Cochilii de crabi măcinate scurgându-se printre degete ca ultimă clepsidră uitată întoarsă din neant şi netopită de soare. O ultimă clepsidră reflectată în verdele ochilor tăi scurgându-se la nesfârşit pe platoşele atâtor şi atâtor cavaleri înzăuaţi ai mării. Şi soarele lichid încingând vântul ce-ţi răvăşeşte părul tău de zeitate fantastică muşcând din lună să distragi valurile ce încearcă să ne amintească o lume – imagine de mult plecată. Apoi soare lichid prelins peste lume îmi dai să beau din căuşul palmelor tale pe ţărmul acela nebotezat. Şi sorb din el spre uitarea păcatului şi în prelungirea iubirii. Şi sorb din el de parcă ar curge din sânul tău neascuns de vălul ce velă ne-a fost. Din sânul tău rotund ca un soare înainte de curgere. Din sânul tău fierbinte ca însăşi dorinţa. Şi sorb din el în Valea Uităriidelume, dragoste sorbind.

           Marea – argint topit – bolborosind ţărmului câte ceva. Pescăruşi, scăpaţi între cer şi pământ, ne mai amintesc, tardiv, de locuri uitate prin cotloanele minţii. Stânci înălţându-se prin truda pământului vor să ne creeze un nou orizont. Vântul reinventându-ne cântece imposibile. Dar noi, rătăciţi în noi înşine, uitând de toate, contopindu-ne într-o ultimă fiinţă, stindard şi scut, să crească din carnea noastră un ultim ţărm pe o ultimă mare sub o mulţime de sori îmbrăţişând o mulţime de luni. Doar noi, ultimi tu şi eu…

Costineşti 13.08.2015